pe un varf de stanca,pe o coara trista...
sta un alpinist si o alpinista....
sunt in regrupare,foarte obositi...
au infruntat moartea si sunt multumiti...
cinci lungimi de coarda,asta ii desparte...
de viata de jos,care e departe..
totul este mic...pana sus putin...
ei vor sa ajunga,sa fie in delir...
cine stie daca,vor mai fi vreodata...
in stare sa urce,creasta fermacata...
este realizarea,unei vieti normale...
sa cuceresti stanca,sa cobori agale...
numai cine stie,ce inseamna asta...
isi imagineaza,cat de sus e creasta...
cate clipe grele,vezi in jurul tau...
verificand prize si in jos e hau..
ce prietenie,si ce dor ii leaga...
daca au putut,asa sus sa mearga...
cum de sus ,de acolo noi suntem furnici..
si-i credem nebuni,totusi stam aici...
numai cerul mare, este in jurul lor...
si chiar se cred unici,deasupra tuturor...
niciodata,nimeni nu-i va despartii..
vor colinda muntii....si se vor iubii
cuvintele sunt inutile....uneori!
nu am fost acolo sus niciodata,dar presupun ca sentimentele sunt profunde,adrenalina la maxim,eu insa sunt de pamant si nu vreau sa simt decat pe ceva tare,sub mine :)),draguta poezie,ai putea sa creezi si un imn,asta daca nu aveti.
RăspundețiȘtergere